Povestea căsuţei

A fost odată o căsuţă în pădure. Era o căsuţă tare frumoasă, cu ferestre mari, cu obloane, cu două balcoane mici la etaj, cu acoperiş roşu şi pereţi albi. Dar era tristă, pentru că nu locuia nimeni în ea. Era o căsuţă părăsită. I-ar fi plăcut să aibă alte case vecine, să fie un părculeţ peste drum, să vadă pensionarii cum ies la plimbare... Tare ar fi vrut să-i deschidă şi ei cineva ferestrele dimineaţa, să-i scuture covoarele, să-i şteargă praful, s-o repare, s-o îngrijească... Ar fi vrut să audă voci de copii, cântecul vesel al mamei la bucătărie, fluieratul tatei trebăluind în şopron... Dar nu auzea decât şuieratul vântului.

Căsuţa avea prieten un castor, care mai venea din când în când în vizită, să mai stea de vorbă. Castorul se aşeza pe prispă şi asculta oful casei. Într-o zi îi spuse:

- Ştii, este un oraş lângă râu, mai la vale. De ce nu te duci acolo? Sunt sigur că te-ai împrieteni cu alte case şi că ai găsi o familie drăguţă să aibă grijă de tine.

- Păi... cum?, răspunse casa. Nu pot să merg, n-am picioare.

- Asta se rezolvă. Vorbesc eu cu ceilalţi castori şi, dacă-ţi doreşti atât de mult, te demontăm bucată cu bucată, te ducem pe râu în jos până pe maidanul de la marginea oraşului şi te montăm la loc acolo. Vrei?

Casa acceptă. Şi castorii veniră a doua zi, cu miile. O demontară bucată cu bucată şi duseră bucăţile pe apă până pe maidanul de la marginea oraşului. Acolo le aranjară, etichetate, pe pământ, şi se apucară să construiască la loc căsuţa. În două zile terminară. Casa era în culmea fericirii. E drept, deocamdată nu avea vecine, dar era sigură că nu vor întârzia să apară şi alte case prin preajmă. Acum îi mai rămânea doar să găsească o familie drăguţă să aibă grijă de ea.

După trei zile, încă nu venise nimeni. Casa începu să se întristeze.

Dar a patra zi, iată că veni cineva. Era domnul inspector, de la Primărie. Avea o mapă mare, cu multe hârtii. Se-nvârti pe lângă casă, îşi şterse ohelarii, şovăi, mai dădu un ocol... dar până la urmă strigă:

- Hei, e cineva acasă? Am venit să discutăm. Nu aveţi aprobare de la Primărie, casa aceasta este ilegală. Va trebui s-o dărâm.

Văzând că nu-i răspunde nimeni, îşi strânse hârtiile şi plecă.

Se-ntoarse peste două zile, cu un bărbat ce conducea un buldozer. Mai strigă puţin pe lângă casă şi, văzând că tot nu primeşte răspuns, îi făcu semn buldozeristului să înceapă.

Casa era disperată. Urma să fie dărâmată! Scârţâi prelung, a moarte. Şi castorii auziră. Fugiră să vadă ce se-ntâmplă. Când ajunseră pe maidanul de la marginea oraşului, văzură cum buldozerul se îndrepta către casă, pregătindu-se s-o dărâme. Se adunară toţi, cu miile, în faţa buldozerului, şi-şi ridicară lăbuţele, implorând:

- Vă rugăm, domnule buldozerist, nu dărâmaţi căsuţa! Este prietena noastră! Vă rugăm, domnule buldozerist!...

Nici buldozeristul şi nici inspectorul de la primărie nu înţelegeau limba animalelor, dar fură impresionaţi de mulţimea aceea de castori care se adunaseră în faţa şenilelor buldozerului şi nu vroiau să se dea deoparte. Buldozeristul nu era un om rău şi refuză să calce peste castori, aşa că trebuiră să renunţe la dărâmarea casei. Plecară, dar domnul inspector de la Primărie făcu nişte poze castorilor în faţa buldozerului.

Pentru că era o întâmplare tare ciudată, o povesti unui prieten ziarist, care o publică în ziar. Împreună cu pozele. Şi aşa se duse vestea căsuţei apărate de castori pe maidanul de la marginea oraşului. După două săptămâni sosi o echipă de filmare de la o televiziune, care făcu un reportaj despre întreaga întâmplare.

În oraş trăia o familie săracă. Era atât de săracă, încât nici nu aveau unde să locuiască. Dormeau pe străzi, pe sub scări, pe unde apucau. Într-o zi văzură la televizor, în vitrina unui magazin, reportajul despre căsuţa nelocuită de pe maidanul de la marginea oraşului. Şi se hotărâră să meargă s-o viziteze, să vadă dacă vor putea să locuiască în ea.

Casa îi primi cu drag -- în sfârşit avea cine să-i deschidă dimineaţa ferestrele, să-i scuture covoarele, să-i şteargă praful şi s-o îngrijească. Familia se instală acolo şi cu toţii erau foarte fericiţi. Tatăl construi chiar un adăpost pentru castori, care mai veneau din când în când şi se odihneau acolo, lângă prietena lor căsuţa. Acum, având unde să doarmă şi unde să se spele, tatăl se odihni, se bărbieri şi merse în oraş să caute de lucru -- şi găsi! Aşa că acum familia avea şi din ce trăi, şi unde locui.

Într-o zi bătu la uşă domnul inspector de la primărie. Avea sub braţ o geantă groasă de piele, plină cu dosare. Întrebă „Bună ziua, aveţi autorizaţie de construcţie?” Tatăl nu ştiu ce să răspundă şi începu să se bîlbâie. Dar domnul inspector de la primărie zâmbi, scoase din geantă o hârtie şi spuse „Uitaţi, Primăria a hotărât să vă dea autorizaţie. Acum casa dumneavoastră este cu acte în regulă, s-o stăpâniţi sănătoşi!”

Şi toată lumea se bucură. Făcură o petrecere mare la care îl invitară şi pe domnul primar, şi pe domnul inspector, şi pe ziarişti, şi pe buldozerist... Şi au rămas prieteni de-atunci, domnul inspector vine în fiecare duminică şi se joacă cu copiii, bea pe prispă un coniac cu tatăl şi gustă din plăcintele făcute de mama. Uneori, pe seară vin şi câţiva castori.