Fermoarul de sticlă

A fost odată un rege care avea un fermoar de sticlă. Era foarte preţios, mult mai preţios decât fermoarele obişnuite -- şi chiar decât cele câteva fermoare de aur care existau în regat. Regele ţinea mult la fermoar. Pusese croitorul să-l coase la un pulover de lână care-i era tare drag şi pe care-l purta zilnic.

Fermoarul nu avea ochi să vadă, nici urechi să audă, nici nas să miroasă, nici mâini să pipăie şi nici gură să vorbească. Despre picioare să meargă... ce să mai vorbim, n-avea de niciunele. Ca să vă imaginaţi, închideţi ochii şi astupaţi-vă urechile cu palmele. Şi staţi aşa, drepţi, fără să vă mişcaţi. Aşteptaţi să vină cineva să vă pipăie, să-i simţiţi mâinile pe corp. Asta făcea fermoarul aproape tot timpul: aştepta să vină regele şi să îmbrace puloverul, ca să-l pipăie de sus până jos înainte de a trage fermoarul.

Nu ştia când e zi şi când e noapte, căci nu avea ochi să vadă. Pentru el, dimineaţa nu era atunci când răsărea soarele, ci atunci când simţea că regele îmbracă puloverul. Şi tare se mai bucura când se-ntâmpla asta, căci ştia că urmează plimbarea de dimineaţă. Să nu credeţi că fermoarul simţea aerul proaspăt sau lumina dimineţii. Nu, nu auzea nici ciripitul păsărelelor prin parc, nu vedea nici copiii jucându-se... El nu ştia nimic din toate acestea, dar se bucura de legănarea ritmică, la stânga şi la dreapta şi puţin în sus şi-n jos, după cum mergea regele. Asta era cea mai mare plăcere a fermoarului, să simtă legănarea asta. Era cam singurul lucru pe care-l putea simţi, dealtfel.

Dar după un timp regele se plictisi de pulover. Avea alte haine, mai noi şi mai moderne, pe care voia să le poarte. Puloverul rămase abandonat pe un scăunel, într-o cameră plină cu haine pe care regele nu le mai purta. Fermoarul credea că e o noapte mai lungă, căci singurul indiciu despre venirea dimineţii -- pipăiala degetelor regelui -- nu mai venea. Şi aşa petrecu fermoarul o noapte lungă-lungă, de vreo trei ani.

Până când, într-o zi, o slujnică veni să facă ordine printre hainele vechi ale împăratului. Apucă puloverul şi-l scutură, să-l împăturească mai bine. Fermoarul simţi şi crezu că în sfârşit venise dimineaţa. Apoi fata văzu fermoarul de sticlă şi tare se mai minună, pipăindu-l cu degetele de sus până jos. Fermoarul simţi din nou şi tare se mai bucură, căci fu încredinţat că avea să urmeze plimbarea de dimineaţă. Dar fata nu îmbrăcă puloverul, ci-l împături frumos şi-l aşeză la loc, gânditoare.

Peste câteva zile, fermoarul simţi din nou mişcare. Fata venise iarăşi să deretice. De data asta însă prinse mai mult curaj şi îndesă într-o sacoşă câteva haine pentru bunicul ei. Printre haine era şi puloverul de lână cu fermoar de sticlă, care se gândise că-i va veni numai bine bunicului Joseph.

Şi aşa se face că, după o pauză de trei ani -- care lui îi păruseră doar o noapte --, fermoarul ajunse iarăşi să fie purtat şi să se legene la stânga şi la dreapta şi-n sus şi-n jos, cum îi plăcea atât de mult. Simţise el o schimbare, căci bunicul Joseph nu păşea la fel ca regele, dar nu-şi bătuse capul prea mult cu problema asta. Cel mai grozav era că bunicul purta puloverul toată ziua, pe oriunde mergea, încât fermoarul avea parte de mult mai multă distracţie decât înainte.

Într-o zi se anunţă că la Palat va sosi un mare pianist, să susţină un concert. Acel pianist fusese elevul lui Joseph, care în tinereţe fusese cel mai vestit profesor de pian din regat. Aşa că fu invitat şi Joseph la petrecerea dată de rege în cinstea oaspetelui. Se bărbieri, se ferchezui, îşi îmbrăcă cele mai bune haine şi se duse la petrecere. Bineînţeles, luă pe el puloverul de lână cu fermoar de sticlă.

Bunicul nu ştia că era puloverul regelui, aşa că nu se gândi să se ferească. Umbla ţanţoş şi arăta tuturor frumosul său pulover, mândrindu-se cu fermoarul de sticlă. Dar înainte să-l vadă regele, puseră ochii pe el nişte hoţi de fermoare. Erau doi indivizi netrebnici, care furau fermoarele oamenilor cinstiţi şi apoi le vindeau unui negustor străin. Ochii le sclipiră a lăcomie de cum văzură fermoarul de sticlă al bunicului Joseph. Ştiau că era un fermoar foarte rar şi foarte valoros.

Aşa că Joseph se trezi invitat de un domn mărunţel, murdar, cu faţă de şobolan:

- Bunule domn, n-aţi vrea să schimbăm câteva vorbe pe terasă? Am să vă propun o afacere...

Degeaba încercă Joseph să explice că pe el nu-l interesează afacerile, că domnul cu faţă de şobolan îl şi apucase de cot şi-l trăgea afară, pe terasă. Acolo, până să i se obişnuiască ochii cu întunericul, simţi o lovitură puternică în cap şi leşină.

Se trezi după un timp din cauza frigului. Nu mai avea puloverul pe el şi îi curgea sânge de la cap. Dădu alarma, chemă gărzile, se adună toată lumea... dar degeaba, hoţii fugiseră. Regele, când află ce anume furaseră hoţii, îşi dădu seama că era puloverul lui cel vechi, care-i dispăruse din cămăruţa cu haine. Dar nu se supără, ci se gândi „Oricum eu nu-l mai purtam, lasă, bine că a ajuns să fie de folos bătrânului Joseph. Păcat că acum nici lui nu-i mai e de folos, că i l-au furat hoţii...”

Spre dimineaţă, Joseph plecă acasă obosit, înfrigurat şi amărât. Era însă hotărât să prindă hoţii şi să-şi recupereze puloverul cu fermoar de sticlă. Se tot gândea cum să facă să dea de urma hoţilor, când îi veni o idee. Dădu în ziar un anunţ cu următorul text:

„Cumpăr pulover de lână. Să fie frumos şi călduros. Ofer preţ bun.”

Hoţii nu reuşiseră să vândă fermoarul, căci negustorul cel străin se speriase când văzuse aşa fermoar preţios: „Sigur este din palatul regal! N-am ce face cu el, în momentul în care voi încerca să-l vând se va afla imediat şi voi fi arestat. Păstraţi-vă şi fermoarul, şi puloverul, eu nu vreau să am de-a face cu ele!” Aşa că hoţii fură foarte bucuroşi când citiră anunţul din ziar, gândindu-se că vor putea să vândă măcar puloverul la un preţ bun. Vopsiră fermoarul cu auriu, ca să se creadă că era de aur. Şi răspunseră anunţului.

Joseph îşi puse barbă şi mustăţi, ca să nu-l recunoască, şi se duse la hoţi să vadă puloverul.

- O, dar ce fermoar frumos! E din aur?, întrebă el.

- Da! Şi de aceea puloverul e mai scump, răspunseră hoţii.

- Păi ia să vedem..., spuse Joseph şi începu să frece fermoarul cu o cârpă. Aurul se duse imediat şi pe dedesubt se văzu sticla. Hoţii încercară să fugă, dar afară îi aşteptau poliţiştii -- căci Joseph prevăzuse asta şi ceruse ajutorul poliţiei.

Astfel hoţii ajunseră la închisoare şi bunicul Joseph îşi recăpătă puloverul de lână cu fermoar de sticlă. Fermoarul era din nou fericit, pentru că Joseph îl lua în toate plimbările sale.

Povestea căsuţei

A fost odată o căsuţă în pădure. Era o căsuţă tare frumoasă, cu ferestre mari, cu obloane, cu două balcoane mici la etaj, cu acoperiş roşu şi pereţi albi. Dar era tristă, pentru că nu locuia nimeni în ea. Era o căsuţă părăsită. I-ar fi plăcut să aibă alte case vecine, să fie un părculeţ peste drum, să vadă pensionarii cum ies la plimbare... Tare ar fi vrut să-i deschidă şi ei cineva ferestrele dimineaţa, să-i scuture covoarele, să-i şteargă praful, s-o repare, s-o îngrijească... Ar fi vrut să audă voci de copii, cântecul vesel al mamei la bucătărie, fluieratul tatei trebăluind în şopron... Dar nu auzea decât şuieratul vântului.

Căsuţa avea prieten un castor, care mai venea din când în când în vizită, să mai stea de vorbă. Castorul se aşeza pe prispă şi asculta oful casei. Într-o zi îi spuse:

- Ştii, este un oraş lângă râu, mai la vale. De ce nu te duci acolo? Sunt sigur că te-ai împrieteni cu alte case şi că ai găsi o familie drăguţă să aibă grijă de tine.

- Păi... cum?, răspunse casa. Nu pot să merg, n-am picioare.

- Asta se rezolvă. Vorbesc eu cu ceilalţi castori şi, dacă-ţi doreşti atât de mult, te demontăm bucată cu bucată, te ducem pe râu în jos până pe maidanul de la marginea oraşului şi te montăm la loc acolo. Vrei?

Casa acceptă. Şi castorii veniră a doua zi, cu miile. O demontară bucată cu bucată şi duseră bucăţile pe apă până pe maidanul de la marginea oraşului. Acolo le aranjară, etichetate, pe pământ, şi se apucară să construiască la loc căsuţa. În două zile terminară. Casa era în culmea fericirii. E drept, deocamdată nu avea vecine, dar era sigură că nu vor întârzia să apară şi alte case prin preajmă. Acum îi mai rămânea doar să găsească o familie drăguţă să aibă grijă de ea.

După trei zile, încă nu venise nimeni. Casa începu să se întristeze.

Dar a patra zi, iată că veni cineva. Era domnul inspector, de la Primărie. Avea o mapă mare, cu multe hârtii. Se-nvârti pe lângă casă, îşi şterse ohelarii, şovăi, mai dădu un ocol... dar până la urmă strigă:

- Hei, e cineva acasă? Am venit să discutăm. Nu aveţi aprobare de la Primărie, casa aceasta este ilegală. Va trebui s-o dărâm.

Văzând că nu-i răspunde nimeni, îşi strânse hârtiile şi plecă.

Se-ntoarse peste două zile, cu un bărbat ce conducea un buldozer. Mai strigă puţin pe lângă casă şi, văzând că tot nu primeşte răspuns, îi făcu semn buldozeristului să înceapă.

Casa era disperată. Urma să fie dărâmată! Scârţâi prelung, a moarte. Şi castorii auziră. Fugiră să vadă ce se-ntâmplă. Când ajunseră pe maidanul de la marginea oraşului, văzură cum buldozerul se îndrepta către casă, pregătindu-se s-o dărâme. Se adunară toţi, cu miile, în faţa buldozerului, şi-şi ridicară lăbuţele, implorând:

- Vă rugăm, domnule buldozerist, nu dărâmaţi căsuţa! Este prietena noastră! Vă rugăm, domnule buldozerist!...

Nici buldozeristul şi nici inspectorul de la primărie nu înţelegeau limba animalelor, dar fură impresionaţi de mulţimea aceea de castori care se adunaseră în faţa şenilelor buldozerului şi nu vroiau să se dea deoparte. Buldozeristul nu era un om rău şi refuză să calce peste castori, aşa că trebuiră să renunţe la dărâmarea casei. Plecară, dar domnul inspector de la Primărie făcu nişte poze castorilor în faţa buldozerului.

Pentru că era o întâmplare tare ciudată, o povesti unui prieten ziarist, care o publică în ziar. Împreună cu pozele. Şi aşa se duse vestea căsuţei apărate de castori pe maidanul de la marginea oraşului. După două săptămâni sosi o echipă de filmare de la o televiziune, care făcu un reportaj despre întreaga întâmplare.

În oraş trăia o familie săracă. Era atât de săracă, încât nici nu aveau unde să locuiască. Dormeau pe străzi, pe sub scări, pe unde apucau. Într-o zi văzură la televizor, în vitrina unui magazin, reportajul despre căsuţa nelocuită de pe maidanul de la marginea oraşului. Şi se hotărâră să meargă s-o viziteze, să vadă dacă vor putea să locuiască în ea.

Casa îi primi cu drag -- în sfârşit avea cine să-i deschidă dimineaţa ferestrele, să-i scuture covoarele, să-i şteargă praful şi s-o îngrijească. Familia se instală acolo şi cu toţii erau foarte fericiţi. Tatăl construi chiar un adăpost pentru castori, care mai veneau din când în când şi se odihneau acolo, lângă prietena lor căsuţa. Acum, având unde să doarmă şi unde să se spele, tatăl se odihni, se bărbieri şi merse în oraş să caute de lucru -- şi găsi! Aşa că acum familia avea şi din ce trăi, şi unde locui.

Într-o zi bătu la uşă domnul inspector de la primărie. Avea sub braţ o geantă groasă de piele, plină cu dosare. Întrebă „Bună ziua, aveţi autorizaţie de construcţie?” Tatăl nu ştiu ce să răspundă şi începu să se bîlbâie. Dar domnul inspector de la primărie zâmbi, scoase din geantă o hârtie şi spuse „Uitaţi, Primăria a hotărât să vă dea autorizaţie. Acum casa dumneavoastră este cu acte în regulă, s-o stăpâniţi sănătoşi!”

Şi toată lumea se bucură. Făcură o petrecere mare la care îl invitară şi pe domnul primar, şi pe domnul inspector, şi pe ziarişti, şi pe buldozerist... Şi au rămas prieteni de-atunci, domnul inspector vine în fiecare duminică şi se joacă cu copiii, bea pe prispă un coniac cu tatăl şi gustă din plăcintele făcute de mama. Uneori, pe seară vin şi câţiva castori.